Smeritul arhimandrit Narcis Luchian, vrednic, devotat şi mult răbdător sacerdot la altarul Bisericii străbune (1903-1990). La vârsta maturităţii a absolvit şi facultăţile de Filosofie şi de Drept, la cea din urmă obţinând şi titlul de doctor în drept, în urma susţinerii lucrării Evoluţia instituţională a Bisericii Române (martie 1947).

A slujit câţiva ani la Biserica „Sfinţii Trei Ierarhi“ din Iaşi, iar la 12 octombrie 1941, a primit chipul îngeresc în Catedrala mitropolitană din Iaşi, tunderea în monahism fiind săvârşită de Mitropolitului Moldovei şi Sucevei Irineu Mihălcescu, primind atunci numele Narcis.

Începând cu ziua de 14 august 1947 a fost transferat la Catedrala patriarhală din Bucureşti, pentru a sluji la Altarul celei dintâi biserici din România. În timpul regimului comunist, potrivnic Bisericii, părintele Narcis Luchian a suferit o perioadă îndelungată, în cele din urmă fiind arestat politic. După câţiva ani de detenţie s-a stabilit în Mănăstirea Plumbuita, unde a slujit un sfert de veac, legând în acea perioadă o strânsă prietenie cu părinţii Sofian Boghiu, Antonie Plămădeală, Constantin Galeriu, Ioan Iovan şi alţii.

Pentru convingerile sale, şi mai ales pentru faptul că făcuse parte din grupul celor unsprezece preoţi care-l susţinuseră pe Mitropolitul Irineu Mihălcescu, a fost cercetat şi arestat între anii 1948 şi 1950.

Arhimandritul Narcis Luchian s-a distins atât prin slujirea îndelungată şi rodnică, prin predici profunde şi consistente, ca urmare a pregătirii sale academice acribioase, cât şi printr-o filocalică răbdare şi lucrare pastoral-duhovnicească. Cu deosebită înţelepciune s-a strecurat prin anii marilor încercări, pe care le-a biruit prin verticalitatea şi integritatea ce l-au caracterizat.

         În timpul vieţuirii la Plumbuita, în fiecare zi, de dimineaţă până seara, stătea în biserică şi aştepta să vindece suflete. Uneori, slujea Sfânta Liturghie, fiind numai doi sau trei credincioşi prezenţi, însă spunea cu multă convingere că biserica este plină de îngeri, iar sfinţii privesc cutremuraţi Sfânta Euharistie.

         Arhimandritul Narcis ducea o viaţă austeră. Dormea pe un pat vechi din metal, care semăna foarte mult cu un pat de spital, folosea o cană uzată de metal, mânca puţin, de multe ori doar seara, dintr-o farfurie de tablă. Era foarte modest şi milostiv. De fiecare dată când ieşea din mănăstire oferea bomboane copiilor, dar şi pentru cei maturi pregătea uneori daruri. Acorda atenţie tuturor credincioşilor care veneau la slujbă, întrebând pe fiecare în parte atunci când îi miruia, iar pe cei mai mulţi îi cunoştea după nume.

         Părintele Narcis nu exprima tristeţe sau durere, ci doar seninătate, curăţie sufletească, împăcare. Mila lui Dumnezeu să fie cu noi, erau cuvintele pe care le spunea îngăduitor şi cu multă nădejde celor care-l vizitau sau îi cereau sfatul.

După o suferinţă de aproape un an (o semipareză), la data de 11 iulie 1990 a trecut la cele veşnice, fiind înmormântat la Târgu-Frumos, unde şi-a pregătit din timp locul de veci. Din soborul de slujitori care l-a prohodit la Mănăstirea Plumbuita, înainte de plecare spre Iaşi, au făcut parte şi părintele prof. Constantin Galeriu, arhimandritul Ioan Iovan, arhimandritul Simeon Tatu, care i-au fost prieteni în timpul vieţii, dar şi rugători după moarte.

Aşa a fost întreaga sa viaţă, o furtună cu valuri puternice care a încercat să-i tulbure trecerea către limanul mântuirii. Arhimandritul Narcis Luchian rămâne în amintirea celor care l-au cunoscut în locul cel înalt al moralităţii ireproşabile, al virtuţilor creştine, responsabilităţii şi bunătăţii filocalice.

( *fragment din articolul publicat în Ziarul Lumina, de Arhim. Timotei Aioanei, Joi 6 februarie 2014 *)