Arhimandrit Narcis Luchian

Smeritul arhimandrit Narcis Luchian, vrednic, devotat şi mult răbdător sacerdot la altarul Bisericii străbune (1903-1990). La vârsta maturităţii a absolvit şi facultăţile de Filosofie şi de Drept, la cea din urmă obţinând şi titlul de doctor în drept, în urma susţinerii lucrării Evoluţia instituţională a Bisericii Române (martie 1947).

A slujit câţiva ani la Biserica „Sfinţii Trei Ierarhi“ din Iaşi, iar la 12 octombrie 1941, a primit chipul îngeresc în Catedrala mitropolitană din Iaşi, tunderea în monahism fiind săvârşită de Mitropolitului Moldovei şi Sucevei Irineu Mihălcescu, primind atunci numele Narcis.

arhim-narcis-luchianÎncepând cu ziua de 14 august 1947 a fost transferat la Catedrala patriarhală din Bucureşti, pentru a sluji la Altarul celei dintâi biserici din România. În timpul regimului comunist, potrivnic Bisericii, părintele Narcis Luchian a suferit o perioadă îndelungată, în cele din urmă fiind arestat politic. După câţiva ani de detenţie s-a stabilit în Mănăstirea Plumbuita, unde a slujit un sfert de veac, legând în acea perioadă o strânsă prietenie cu părinţii Sofian Boghiu, Antonie Plămădeală, Constantin Galeriu, Ioan Iovan şi alţii.

Pentru convingerile sale, şi mai ales pentru faptul că făcuse parte din grupul celor unsprezece preoţi care-l susţinuseră pe Mitropolitul Irineu Mihălcescu, a fost cercetat şi arestat între anii 1948 şi 1950.

Arhimandritul Narcis Luchian s-a distins atât prin slujirea îndelungată şi rodnică, prin predici profunde şi consistente, ca urmare a pregătirii sale academice acribioase, cât şi printr-o filocalică răbdare şi lucrare pastoral-duhovnicească. Cu deosebită înţelepciune s-a strecurat prin anii marilor încercări, pe care le-a biruit prin verticalitatea şi integritatea ce l-au caracterizat.

         În timpul vieţuirii la Plumbuita, în fiecare zi, de dimineaţă până seara, stătea în biserică şi aştepta să vindece suflete. Uneori, slujea Sfânta Liturghie, fiind numai doi sau trei credincioşi prezenţi, însă spunea cu multă convingere că biserica este plină de îngeri, iar sfinţii privesc cutremuraţi Sfânta Euharistie.

         Arhimandritul Narcis ducea o viaţă austeră. Dormea pe un pat vechi din metal, care semăna foarte mult cu un pat de spital, folosea o cană uzată de metal, mânca puţin, de multe ori doar seara, dintr-o farfurie de tablă. Era foarte modest şi milostiv. De fiecare dată când ieşea din mănăstire oferea bomboane copiilor, dar şi pentru cei maturi pregătea uneori daruri. Acorda atenţie tuturor credincioşilor care veneau la slujbă, întrebând pe fiecare în parte atunci când îi miruia, iar pe cei mai mulţi îi cunoştea după nume.

         Părintele Narcis nu exprima tristeţe sau durere, ci doar seninătate, curăţie sufletească, împăcare. Mila lui Dumnezeu să fie cu noi, erau cuvintele pe care le spunea îngăduitor şi cu multă nădejde celor care-l vizitau sau îi cereau sfatul.

După o suferinţă de aproape un an (o semipareză), la data de 11 iulie 1990 a trecut la cele veşnice, fiind înmormântat la Târgu-Frumos, unde şi-a pregătit din timp locul de veci. Din soborul de slujitori care l-a prohodit la Mănăstirea Plumbuita, înainte de plecare spre Iaşi, au făcut parte şi părintele prof. Constantin Galeriu, arhimandritul Ioan Iovan, arhimandritul Simeon Tatu, care i-au fost prieteni în timpul vieţii, dar şi rugători după moarte.

Aşa a fost întreaga sa viaţă, o furtună cu valuri puternice care a încercat să-i tulbure trecerea către limanul mântuirii. Arhimandritul Narcis Luchian rămâne în amintirea celor care l-au cunoscut în locul cel înalt al moralităţii ireproşabile, al virtuţilor creştine, responsabilităţii şi bunătăţii filocalice.

( *fragment din articolul publicat în Ziarul Lumina, de Arhim. Timotei Aioanei, Joi 6 februarie 2014 *)


Părintele Constantin Postolache

La doar 18 ani, când mulţi tineri se gândesc la plăcerile vieţii sau să îşi întemeieze o familie, tânărul Constantin Postolache lua drumul mănăstirii, intrând în obştea de la Bogdana, din Bacău. Vremurile grele prin care trecea Biserica în acea perioadă l-au trimis după patru ani în armată. La întoarcere, a fost obligat să părăsească mănăstirea, fiind arestat de către comunişti. După ce a fost reabilitat, s-a întors în obştea monahală, în momentul de faţă slujind la Mănăstirea Plumbuita din Bucureşti.

Parintele Constantin Postolache

Parintele Constantin Postolache

Viaţa sa a fost una plină de încercări, având mult de suferit din cauza comuniştilor. S-a născut în 1936, în comuna Munteni, judeţul Galaţi, având încă cinci fraţi. Părinţii săi au trecut la cele veşnice de tineri, aşa că cei şase fraţi, patru băieţi şi două fete, au fost nevoiţi să se crească singuri. Mai târziu, trei dintre ei au ales să se retragă în liniştea rugăciunii, luând calea mănăstirii.

“În mănăstire am intrat la vârsta de 18 ani, în 1954, la Bogdana. Acolo am întâlnit pe părintele Isaia Cotârleţ, un foarte mare duhovnic. Numai că, patru ani mai târziu, m-au luat la armată, unde am stat doi ani, după care m-am întors la mănăstire. În iarna anului 1960, la scurt timp am fost dat afară din mănăstire şi trimis acasă”, îşi aminteşte părintele Constantin Postolache.

Vremurile grele prin care trecea Biserica şi tristul Decret 410 prin care comuniştii urmăreau desfiinţarea mănăstirilor l-au afectat şi pe părintele Postolache, fiind trimis iniţial înapoi acasă, iar apoi arestat şi condamnat la 12 ani de închisoare.

“La mănăstire făcea de pază în fiecare noapte câte un călugăr. Într-o noapte, când eram eu de planton, am auzit câinele agitându-se foarte tare. Am aprins lanterna şi când m-am uitat printre scândurile gardului am văzut trei oameni cu arme la ei. Voiau să le pună în podul grajdului, ca apoi să le găsească şi să aibă motiv să desfiinţeze mănăstirea. Dar au plecat după ce m-au văzut, însă au revenit după două săptămâni şi m-au căutat. Mi-au spus că dacă nu vreau să colaborez cu ei, dar le-am zis să caute în altă parte pe Iuda”, povesteşte protosinghelul Constantin Postolache.

“Mă mir că mai am picioare”

Pentru că nu a vrut să colaboreze, în scurt timp au ajuns hârtiile prin care era dat afară din mănăstire, aşa că a trebuit să se retragă acasă. Numai că nici acolo nu a putut sta prea mult. A fost judecat şi condamnat la 12 ani de închisoare, fiind trimis să îşi ispăşească pedeapsa la Chilia Veche. Acolo, spune părintele, a întâlnit numeroşi intelectuali, preoţi sau profesori care aveau de ispăşit aceeaşi pedeapsă, din cauză că nu au vrut să colaboreze cu regimul comunist.

“A fost un regim foarte dur. Mă mir că mai am picioare. Ne puneau să tăiem stuf iarna şi se rupea gheaţa sub noi, căzând în apă. Dădeam jos gheaţa de pe noi şi continuam munca, pentru că nu interesa pe nimeni ce se întâmplă cu noi”, spune părintele.

Dumnezeu i-a ajutat ca după doi ani să câştige procesul şi să fie trimis înapoi acasă. Acuzaţiile că este fiu de legionar nu au putut fi demonstrate şi nici că ar fi uneltit contra statului. Doar că nici în mănăstire nu avea voie să se întoarcă, aşa că a ajuns înapoi tot la casa părintească. Aici, timp de două săptămâni a zăcut la pat, fraţii săi aşteptându-se în orice clipă să moară.

Dorul de mănăstire a biruit interdicţia autorităţilor

“Timp de două săptămâni am fost mort. Venea lume la mine să mă vadă, îi auzeam, dar nu puteam nici să îi văd, nici să spun ceva. Aşa eram de bolnav. Fraţii mei stăteau mereu cu lumânarea aprinsă la capul meu, aşteptându-se oricând să mor.

După două săptămâni am început să mă repun cât de cât pe picioare, pentru că nu puteam nici să mănânc.

Mi-am revenit pentru că m-au ajutat fraţii mei”, spune părintele Postolache. După ce şi-a revenit, a început să lucreze la oţelărie în Galaţi.

După un timp s-a îmbolnăvit iar şi nu a mai putut să rămână, lucrând o vreme în gospodărie, iar apoi la fabrica de conserve. Însă chemarea monahală a fost mai puternică decât orice, aşa că într-o zi a decis să lase totul şi să încerce din nou să meargă la mănăstire. “Dragostea stăruitoare învinge totdeauna. Am fost la mai multe episcopii, şi nici una nu a zis că nu mă primeşte. Însă, când am ajuns la Tismana, acolo era un preot bătrân care mi-a zis să rămân pentru că au nevoie de preot. Şi într-o zi a venit mitropolitul Firmilian al Craiovei, care a pus pe părintele exarh să mă angajeze pe loc, însă nu m-a lăsat la mănăstire acolo, ci m-a luat la el, la centru. Acolo am primit diferite ascultări, fiind mare eclesiarh al catedralei. Însă ascultările erau din ce în ce mai mari şi nu mai făceam faţă”, povesteşte părintele cu voce blândă. Aici, în cei 22 de ani cât a stat în ascultare, a avut ocazia să îl cunoască şi pe IPS Teoctist, cel care avea să devină mitropolit al Moldovei şi Bucovinei şi apoi patriarhul României.

În anul 1990, părintele a cerut să i se mai ia o parte din ascultări, însă mitropolitul nu a vrut. Aşa că, până la urmă, a fost nevoit să îşi dea demisia din funcţiile pe care le deţinea şi să se retragă la Mănăstirea Ghighiu, unde a stat din 1992 până în 1999. “La Ghighiu a venit preafericitul Teoctist şi mi-a zis să mă duc stareţ la Căldăruşani, însă nu am vrut. Acolo era un stareţ licenţiat, care se pricepea, şi nu aveam eu ce să caut. Însă preafericitul mi-a zis că el are nevoie de oameni gospodari. Dar până la urmă m-a trimis la Cernica. Am dat să merg acolo, însă mi s-a spus că nu mai sunt locuri, că nu au cum să mă primească. Aşa că am cerut să fiu transferat într-o altă eparhie. Şi mă cereau şi Galaţiul, şi Bacăul. Am zis că plec”, spune părintele Postolache.

“Un duhovnic trebuie să aibă dragoste, să înţeleagă pe cel ce se spovedeşte”

În decursul vieţii sale, protosinghelul Constantin Postolache a avut ocazia să înveţe din experienţa a numeroşi duhovnici pe care i-a întâlnit. La fiecare dintre ei însă, a remarcat un lucru important, anume dragostea. Dragostea faţă de aproapele şi dragostea faţă de Dumnezeu.dsc_8688-large

“Un duhovnic trebuie să aibă dragoste. Dragoste faţă de aproapele lui. Dacă nu îl înţelegi pe cel care vine la tine şi eşti aspru cu el, poţi să îl pierzi. Eu asta am învăţat de la toţi duhovnicii pe care i-am cunoscut. Şi primul duhovnic mare pe care l-am cunoscut este Isaia Cotârleţ de la Bogdana. Apoi părintele Ioan Iovan de la Recea, părintele Cleopa de la Sihăstria şi părintele Paisie Olaru. La fel, mari duhovnici pe care i-am cunoscut sunt Arsenie Papacioc şi Arsenie Boca”, îşi aminteşte protosinghelul Constantin Postolache.

plumbuita-blog-5-of-5

De părinţii Cleopa Ilie şi Paisie Olaru de la Sihăstria îl leagă o amintire din vremea când lucra la fabrica de conserve din Galaţi. Acolo lucrau mai mulţi călugări şi maici care fuseseră daţi afară din mănăstire. Însă duminica sau sărbătorile se urcau pe biciclete şi plecau în pelerinaje pe la mănăstiri. “Am ajuns şi la Sihăstria şi acolo l-am întâlnit pe părintele Cleopa. Când ne-a văzut, ne-a mustrat puţin. Unde s-au mai pomenit călugări pe biciclete şi maici cu pantaloni? Ne-am mâhnit oarecum că ne-a vorbit astfel. Şi ne-am dus la părintele Paisie. După ce i-am spus că am ieşit din puşcărie, că nu avem voie să purtăm nici măcar haine negre, a deschis braţele, ne-a luat la piept şi ne-a zis: Veniţi dragii mei, călare pe cai, pe biciclete, numai veniţi! Un mare duhovnic. Un om cu o inimă de părinte adevărat”, adaugă în lacrimi, rememorând vremurile grele de atunci, părintele Constantin.

Articol – interviu intitulat „Dragostea stăruitoare învinge întotdeauna“, semnat de Silviu Dascălu, apărut în  Ziarul Lumina – 22 august 2010.