Părintele Sofian Boghiu

Prin 1967, fiind student în Bucureşti, am ajuns la Mănăstirea Plumbuita. O bătrânică simpatică şi credincioasă a ţinut să-mi spună că „în urmă cu ani buni acolo era stareţ Părintele Sofian şi acum este la Mănăstirea Antim”.

M-am dus la Antim şi l-am văzut: era „blând şi smerit cu inima” aşa cum ne-ar dori Domnul Hristos pe toţi (Matei 11, 29). L-am întâlnit  apoi de multe ori pe când eram laic, preot, doctorand şi episcop. Cu vremea, am aflat că Părintele Sofian a trecut şi el prin calvarul temniţelor comuniste, mărturisindu-L pe Hristos.

Părintele s-a născut la 7 octombrie 1912, pe plaiurile pline de frumuseţe şi credinţă ale Basarabiei, în comuna Cuconeştii Vechi, judeţul Bălţi, din părinţii Ioan şi Alexandra Boghiu. Era al treilea dintre cei şase fraţi, iar la botez a primit numele de Serghei.

După şcoala primară, dovedind o reală vocaţie pentru studiu şi viaţă duhovnicească, ajunge frate de mănăstire la Rughi. Avea pe atunci 14 ani. Se înscrie apoi la Şcoala de Cântăreţi Bisericeşti din Mănăstirea Dobruşa. În anul 1932, după absolvirea acestei şcoli, este trimis la Seminarul Monahal de la Cernica, unde va sta 8 ani.

În anul 1937, încă fiind seminarist, va fi tuns în monahism la Dobruşa, primind numele de Sofian. La 6 august 1939 Tit Simedrea, episcopul Hotinului, îl hirotoneşte ierodiacon la Catedrala din Bălţi. După absolvirea seminarului, în 1940, s-a reîntors la Dobruşa. Evenimentele triste ce au urmat, Basarabia fiind ocupată, l-au obligat ca împreună cu stareţul şi cu alţi 16 vieţuitori să se refugieze în România, la Mănăstirea Căldăruşani.

În 1940 se va înscrie la Academia de Belle Arte din Bucureşti, pe care o va termina în 1945. În 1942 se înscrie şi la Facultatea de Teologie, pe care o absolvă în 1946. Transferat la Mănăstirea Antim, este hirotonit ieromonah în anul 1945 de către arhiereul Atanasie Dincă. Doi ani de zile va fi profesor de pictură la Seminarul Monahal de la Neamţ (1950-1952), iar apoi revine preot la Mănăstirea Antim.Între anii 1954-1958 este stareţ la Mănăstirea Plumbuita.

Acum, în 1958, începe calvarul. Activitatea Părintelui Sofian, ca şi a altor oameni dăruiţi total slujirii lui Hristos, nu era pe placul stăpânirii. Pe 14 iunie 1958 se emite Mandatul de arestare nr. 23/B „împotriva numitului Boghiu Serghie Sofian” şi se ordona  „tuturor organelor forţelor publice ca, conformându-se legii, să aresteze şi să conducă la arestul M.A.I. Bucureşti pe numitul Boghiu Serghie Sofian”. Era ridicat, anchetat şi judecat, la fel ca ceilalţi membri ai mişcării „Rugului Aprins”. Ancheta lungă şi grea începe atunci, pe 14 iunie 1958, la orele 10.00 şi se va termina la orele 1400. Apoi va continua zile la rând. Se căuta o vină care să convingă şi să fie puternic cap de acuzare. Ori vina cea mai la îndemână, şi cea mai gravă, era să fii acuzat că ai făcut parte din Mişcarea Legionară.

La întrunirile Mişcării  „Rugului Aprins” preocupările erau, în primul rând, de natură spirituală. Că se ajungea uneori şi la afirmaţii cu caracter politic este foarte firesc. Ce om cu suflet mare putea fi indiferent în momentul în care se instala un sistem ateu şi tiranic? Se ştie că aceste întruniri, după 1948, aveau un caracter conspirativ.

Marele merit al celor de la „Rugul Aprins” era acela că se gândeau şi la viitor. Ca atare, se preocupau de tineri. În dosarul Părintelui Sofian Boghiu se spune că acesta „a primit instrucţiuni de la co-inculpatul Teodorescu Alexandru (Sandu Tudor) să se ocupe de educarea unui grup de studenţi care veneau la biserica «Plumbuita» al cărei stareţ era. În acest scop inculpatul Boghiu Sofian a organizat o întrunire clandestină în incinta mănăstirii, la care a luat parte un grup de cinci studenţi, care participase la slujba religioasă în frunte cu Văsâi Gheorghe, cărora le-a vorbit în afară de problemele mistic-religioase şi despre probleme de ordin politic, căutând să sădească în ei neîncrederea în cele învăţate de ei în facultate şi să-i instige pentru a nu lua parte la viaţa politico-culturală ce se desfăşoară în facultate”.  Vrednică de toată lauda această preocupare a părintelui.

La anchetă Părintele va recunoaşte că  „acestor studenţi le-am spus că în afară de preocupările lor din facultate este bine să se ocupe şi de pregătirea lor sufletească, studiind anumite cărţi şi materiale cu caracter religios, care în facultate şi în general în şcoli, nu sunt permise”.

Incomod pentru oficialii puterii era şi  faptul că la „Rugul Aprins” se schimbau pe lângă opinii şi cărţi, şi manuscrise. Cele mai multe religioase, dar, în contradicţie cu doctrina marxistă ce se dorea impusă. În dosar se menţionează că  „în anul 1957 inculpatul Boghiu Sofian a primit un caiet cu poezii legionare de la inculpatul Dubneac Felix pe care, după ce  l-a citit, l-a predat legionarului Zamfiroiu Grigore”. Erau poezii scrise de Radu Gyr în închisoare.

Cu obstinaţie anchetatorii întrebau despre acest caiet şi despre Zamfiroiu Grigorie. Ori acesta, executând lucrări la Mănăstirea Plumbuita, în mod normal ajungea în legătură cu stareţul. Părintele declara că „după procurarea materialelor respective, Zamfiroiu Grigore a fost angajat în continuare să monteze aceste plăci în biserică, lucrare ce a durat circa două săptămâni şi care a fost efectuată în cursul lunii noiembrie 1957”.

Erau interesaţi securiştii şi de relaţiile pe care Părintele Sofian le-a avut cu Sandu Tudor, în călugărie, Părintele Daniil. Părintele relatează:  „Începând din anul 1947  – data când Sandu Tudor s-a stabilit la Mănăstirea Antim, până în 1948 – când a plecat din Bucureşti, au existat între noi relaţii de convieţuire în aceeaşi obşte, luând parte împreună la slujbele religioase ce se ţineau. Tot în această perioadă am activat împreună în asociaţia «Rugul Aprins al Maicii Domnului», asociaţie care fusese înfiinţată în anul 1946 şi care era condusă de Sandu Tudor”.

Activitatea de la „Rugul Aprins” s-a continuat clandestin după 1948. Părintele Sofian relatează:„Începând din anul 1956, călugărul Sandu Tudor, când venea în Bucureşti, venea şi pe la Mănăstirea Plumbuita, unde făcea slujbe religioase. În intervalul 1956-1958 am venit în contact cu Sandu Tudor de circa cinci-şase ori în Bucureşti şi o dată la Mănăstirea Slatina în 1956, cu ocazia intrării în monahism a călugărului Andrei Scrima, în prezent în India”.

Părintele, pe lângă faptul că găzduia la „Plumbuita” întruniri ale celor de la  „Rugul Aprins”, participa şi el la adunările din casa lui Alexandru Mironescu. Pe acesta îl vizita şi cu alte ocazii:„o dată îmi amintesc că m-am dus de am cerut adresa preotului Scrima din India de i-am scris şi trimis un calendar bisericesc acolo”.

Anchetele s-au sfârşit cu găsirea ca „vinovat” a Părintelui Sofian Boghiu. Tribunalul Militar, prin sentinţa nr. 125 din 8 noiembrie 1958, „în numele Poporului”, condamnă pe:„Boghiu Serghie Sofian la 16 (şasesprezece) ani muncă silnică şi 10 (zece) ani degradare civică, pentru infracţiunea p.p. de art 209 pct.1 C.P. şi art.58 pct.2-5 C.P. Se dispune confiscarea totală a averii personale…”

Urmează ispăşirea pedepsei în trei penitenciare: Jilava, Aiud şi Salcia. În Adeverinţa-Caracterizare de la Salcia se spune că „a prestat muncă în sectorul vegetal cu un procent mediu de îndeplinire a normei de 80-100%… nu a avut sustrageri de la muncă, precum nici alte abateri de la ordinea interioară… Comportarea în această formaţiune a avut-o satisfăcătoare”.

În 1964, în urma decretului general de graţiere, Părintele Sofian devine liber. Va lucra ca şi pictor la Institutul Biblic, între anii 1965-1967, fiind îmbisericit la Mănăstirea Plumbuita. Din 1968 revine ca şi stareţ la Mănăstirea Antim, până pe data de 14 septembrie 2002, când Dumnezeu l-a mutat de pe pământ.

Părintele a pictat biserici şi a scris. Dar, mai ales, a format duhovniceşte şi a mângâiat. Întrebat fiind care sunt principalele 19însuşiri ale ortodoxiei, a răspuns: „Smerenia şi dragostea! Cele pe care le recomandă Mântuitorul:«Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre». Domnul nostru Iisus  Hristos ne îndeamnă aici să încercămsă dobândim smerenia şi dragostea, care sunt atributele lui Dumnezeu. De aceea cred că cu aceste două virtuţi se poate începe descrierea ortodoxiei”.

(Andrei, Arhiepiscop de Alba Iulia – Un Iconar de suflete. Mărturii despre părintele Sofian Boghiu, Editura Basilica, București, 2009, pag. 15-19)


Arhimandritul Iovan Ioan

parintele Ioan IovanLa 26 iunie 1979 (ziua de naștere) după 24 de ani de caterisire, obținu aprobarea de a sluji oficial. Fu trimis la Mănăstirea Cernica, unde i se permise să slujească odată pe săptămână iar în 1980 i se dadu voie să oficieze Sf. Liturghie la Mănăstirea Plumbuita din București, de data aceasta, în fiecare duminică și în zilele de sărbătoare. Aici reuși oarecum, să continuie Lucrarea sa duhovnicească de mântuire a oamenilor, prin spovedanie și împărtășanie mai frecventă, până în 1989.

Se redeschide Mănăstirea Vladimirești, dar Părintelui Ioan nu i se dădu voie să vină. Rămase la Plumbuita unde stareț era Simion Tatu – fiul duhovnicesc al Părintelui Ioan. În 1991 fu transferat la Mănăstirea Recea, lângă Tg.Mureș, și era considerat cel mai mare Duhovnic al Ardealului și chiar al întregii Biserici, devenind un adevărat “arbitru al eleganței” – al lui Hristos – pe pământ, având aceiași naturalețe ce l-a caracterizat toată viața.

A predat la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Alba Iulia, din postura de teolog autentic, adică, nu numai vorbește despre Dumnezeu ci și trăiește în Dumnezeu cu care s-a unit. A dobăndit Rugăciunea inimii” încă din tinerețe, dar a desăvârșit-o, ajungând la stadiul de “clarvedere”. În 1991-2006 asistă în tot acest timp la imaginea dureroasă, a unei lumi ce se predă treptat, neputincioasă în fața răului. Colectivul mănăstirii îl protejează, ținându-l în chilie și îndemnând vizitatorii să-și caute alt duhovnic. Însă Părintele Ioan, chiar bolnav fiind, iese întotdeauna – la Sf. Liturghie, spunând: “Îmi iubesc nespus neamul acesta și vreau să-i slujesc cu orice preț, până la capăt!”

Moare pe 17 mai 2008, la Mănăstirea Recea.


Arhimandrit Narcis Luchian

Smeritul arhimandrit Narcis Luchian, vrednic, devotat şi mult răbdător sacerdot la altarul Bisericii străbune (1903-1990). La vârsta maturităţii a absolvit şi facultăţile de Filosofie şi de Drept, la cea din urmă obţinând şi titlul de doctor în drept, în urma susţinerii lucrării Evoluţia instituţională a Bisericii Române (martie 1947).

A slujit câţiva ani la Biserica „Sfinţii Trei Ierarhi“ din Iaşi, iar la 12 octombrie 1941, a primit chipul îngeresc în Catedrala mitropolitană din Iaşi, tunderea în monahism fiind săvârşită de Mitropolitului Moldovei şi Sucevei Irineu Mihălcescu, primind atunci numele Narcis.

arhim-narcis-luchianÎncepând cu ziua de 14 august 1947 a fost transferat la Catedrala patriarhală din Bucureşti, pentru a sluji la Altarul celei dintâi biserici din România. În timpul regimului comunist, potrivnic Bisericii, părintele Narcis Luchian a suferit o perioadă îndelungată, în cele din urmă fiind arestat politic. După câţiva ani de detenţie s-a stabilit în Mănăstirea Plumbuita, unde a slujit un sfert de veac, legând în acea perioadă o strânsă prietenie cu părinţii Sofian Boghiu, Antonie Plămădeală, Constantin Galeriu, Ioan Iovan şi alţii.

Pentru convingerile sale, şi mai ales pentru faptul că făcuse parte din grupul celor unsprezece preoţi care-l susţinuseră pe Mitropolitul Irineu Mihălcescu, a fost cercetat şi arestat între anii 1948 şi 1950.

Arhimandritul Narcis Luchian s-a distins atât prin slujirea îndelungată şi rodnică, prin predici profunde şi consistente, ca urmare a pregătirii sale academice acribioase, cât şi printr-o filocalică răbdare şi lucrare pastoral-duhovnicească. Cu deosebită înţelepciune s-a strecurat prin anii marilor încercări, pe care le-a biruit prin verticalitatea şi integritatea ce l-au caracterizat.

         În timpul vieţuirii la Plumbuita, în fiecare zi, de dimineaţă până seara, stătea în biserică şi aştepta să vindece suflete. Uneori, slujea Sfânta Liturghie, fiind numai doi sau trei credincioşi prezenţi, însă spunea cu multă convingere că biserica este plină de îngeri, iar sfinţii privesc cutremuraţi Sfânta Euharistie.

         Arhimandritul Narcis ducea o viaţă austeră. Dormea pe un pat vechi din metal, care semăna foarte mult cu un pat de spital, folosea o cană uzată de metal, mânca puţin, de multe ori doar seara, dintr-o farfurie de tablă. Era foarte modest şi milostiv. De fiecare dată când ieşea din mănăstire oferea bomboane copiilor, dar şi pentru cei maturi pregătea uneori daruri. Acorda atenţie tuturor credincioşilor care veneau la slujbă, întrebând pe fiecare în parte atunci când îi miruia, iar pe cei mai mulţi îi cunoştea după nume.

         Părintele Narcis nu exprima tristeţe sau durere, ci doar seninătate, curăţie sufletească, împăcare. Mila lui Dumnezeu să fie cu noi, erau cuvintele pe care le spunea îngăduitor şi cu multă nădejde celor care-l vizitau sau îi cereau sfatul.

După o suferinţă de aproape un an (o semipareză), la data de 11 iulie 1990 a trecut la cele veşnice, fiind înmormântat la Târgu-Frumos, unde şi-a pregătit din timp locul de veci. Din soborul de slujitori care l-a prohodit la Mănăstirea Plumbuita, înainte de plecare spre Iaşi, au făcut parte şi părintele prof. Constantin Galeriu, arhimandritul Ioan Iovan, arhimandritul Simeon Tatu, care i-au fost prieteni în timpul vieţii, dar şi rugători după moarte.

Aşa a fost întreaga sa viaţă, o furtună cu valuri puternice care a încercat să-i tulbure trecerea către limanul mântuirii. Arhimandritul Narcis Luchian rămâne în amintirea celor care l-au cunoscut în locul cel înalt al moralităţii ireproşabile, al virtuţilor creştine, responsabilităţii şi bunătăţii filocalice.

( *fragment din articolul publicat în Ziarul Lumina, de Arhim. Timotei Aioanei, Joi 6 februarie 2014 *)


Părintele Constantin Postolache

La doar 18 ani, când mulţi tineri se gândesc la plăcerile vieţii sau să îşi întemeieze o familie, tânărul Constantin Postolache lua drumul mănăstirii, intrând în obştea de la Bogdana, din Bacău. Vremurile grele prin care trecea Biserica în acea perioadă l-au trimis după patru ani în armată. La întoarcere, a fost obligat să părăsească mănăstirea, fiind arestat de către comunişti. După ce a fost reabilitat, s-a întors în obştea monahală, în momentul de faţă slujind la Mănăstirea Plumbuita din Bucureşti.

Parintele Constantin Postolache

Parintele Constantin Postolache

Viaţa sa a fost una plină de încercări, având mult de suferit din cauza comuniştilor. S-a născut în 1936, în comuna Munteni, judeţul Galaţi, având încă cinci fraţi. Părinţii săi au trecut la cele veşnice de tineri, aşa că cei şase fraţi, patru băieţi şi două fete, au fost nevoiţi să se crească singuri. Mai târziu, trei dintre ei au ales să se retragă în liniştea rugăciunii, luând calea mănăstirii.

“În mănăstire am intrat la vârsta de 18 ani, în 1954, la Bogdana. Acolo am întâlnit pe părintele Isaia Cotârleţ, un foarte mare duhovnic. Numai că, patru ani mai târziu, m-au luat la armată, unde am stat doi ani, după care m-am întors la mănăstire. În iarna anului 1960, la scurt timp am fost dat afară din mănăstire şi trimis acasă”, îşi aminteşte părintele Constantin Postolache.

Vremurile grele prin care trecea Biserica şi tristul Decret 410 prin care comuniştii urmăreau desfiinţarea mănăstirilor l-au afectat şi pe părintele Postolache, fiind trimis iniţial înapoi acasă, iar apoi arestat şi condamnat la 12 ani de închisoare.

“La mănăstire făcea de pază în fiecare noapte câte un călugăr. Într-o noapte, când eram eu de planton, am auzit câinele agitându-se foarte tare. Am aprins lanterna şi când m-am uitat printre scândurile gardului am văzut trei oameni cu arme la ei. Voiau să le pună în podul grajdului, ca apoi să le găsească şi să aibă motiv să desfiinţeze mănăstirea. Dar au plecat după ce m-au văzut, însă au revenit după două săptămâni şi m-au căutat. Mi-au spus că dacă nu vreau să colaborez cu ei, dar le-am zis să caute în altă parte pe Iuda”, povesteşte protosinghelul Constantin Postolache.

“Mă mir că mai am picioare”

Pentru că nu a vrut să colaboreze, în scurt timp au ajuns hârtiile prin care era dat afară din mănăstire, aşa că a trebuit să se retragă acasă. Numai că nici acolo nu a putut sta prea mult. A fost judecat şi condamnat la 12 ani de închisoare, fiind trimis să îşi ispăşească pedeapsa la Chilia Veche. Acolo, spune părintele, a întâlnit numeroşi intelectuali, preoţi sau profesori care aveau de ispăşit aceeaşi pedeapsă, din cauză că nu au vrut să colaboreze cu regimul comunist.

“A fost un regim foarte dur. Mă mir că mai am picioare. Ne puneau să tăiem stuf iarna şi se rupea gheaţa sub noi, căzând în apă. Dădeam jos gheaţa de pe noi şi continuam munca, pentru că nu interesa pe nimeni ce se întâmplă cu noi”, spune părintele.

Dumnezeu i-a ajutat ca după doi ani să câştige procesul şi să fie trimis înapoi acasă. Acuzaţiile că este fiu de legionar nu au putut fi demonstrate şi nici că ar fi uneltit contra statului. Doar că nici în mănăstire nu avea voie să se întoarcă, aşa că a ajuns înapoi tot la casa părintească. Aici, timp de două săptămâni a zăcut la pat, fraţii săi aşteptându-se în orice clipă să moară.

Dorul de mănăstire a biruit interdicţia autorităţilor

“Timp de două săptămâni am fost mort. Venea lume la mine să mă vadă, îi auzeam, dar nu puteam nici să îi văd, nici să spun ceva. Aşa eram de bolnav. Fraţii mei stăteau mereu cu lumânarea aprinsă la capul meu, aşteptându-se oricând să mor.

După două săptămâni am început să mă repun cât de cât pe picioare, pentru că nu puteam nici să mănânc.

Mi-am revenit pentru că m-au ajutat fraţii mei”, spune părintele Postolache. După ce şi-a revenit, a început să lucreze la oţelărie în Galaţi.

După un timp s-a îmbolnăvit iar şi nu a mai putut să rămână, lucrând o vreme în gospodărie, iar apoi la fabrica de conserve. Însă chemarea monahală a fost mai puternică decât orice, aşa că într-o zi a decis să lase totul şi să încerce din nou să meargă la mănăstire. “Dragostea stăruitoare învinge totdeauna. Am fost la mai multe episcopii, şi nici una nu a zis că nu mă primeşte. Însă, când am ajuns la Tismana, acolo era un preot bătrân care mi-a zis să rămân pentru că au nevoie de preot. Şi într-o zi a venit mitropolitul Firmilian al Craiovei, care a pus pe părintele exarh să mă angajeze pe loc, însă nu m-a lăsat la mănăstire acolo, ci m-a luat la el, la centru. Acolo am primit diferite ascultări, fiind mare eclesiarh al catedralei. Însă ascultările erau din ce în ce mai mari şi nu mai făceam faţă”, povesteşte părintele cu voce blândă. Aici, în cei 22 de ani cât a stat în ascultare, a avut ocazia să îl cunoască şi pe IPS Teoctist, cel care avea să devină mitropolit al Moldovei şi Bucovinei şi apoi patriarhul României.

În anul 1990, părintele a cerut să i se mai ia o parte din ascultări, însă mitropolitul nu a vrut. Aşa că, până la urmă, a fost nevoit să îşi dea demisia din funcţiile pe care le deţinea şi să se retragă la Mănăstirea Ghighiu, unde a stat din 1992 până în 1999. “La Ghighiu a venit preafericitul Teoctist şi mi-a zis să mă duc stareţ la Căldăruşani, însă nu am vrut. Acolo era un stareţ licenţiat, care se pricepea, şi nu aveam eu ce să caut. Însă preafericitul mi-a zis că el are nevoie de oameni gospodari. Dar până la urmă m-a trimis la Cernica. Am dat să merg acolo, însă mi s-a spus că nu mai sunt locuri, că nu au cum să mă primească. Aşa că am cerut să fiu transferat într-o altă eparhie. Şi mă cereau şi Galaţiul, şi Bacăul. Am zis că plec”, spune părintele Postolache.

“Un duhovnic trebuie să aibă dragoste, să înţeleagă pe cel ce se spovedeşte”

În decursul vieţii sale, protosinghelul Constantin Postolache a avut ocazia să înveţe din experienţa a numeroşi duhovnici pe care i-a întâlnit. La fiecare dintre ei însă, a remarcat un lucru important, anume dragostea. Dragostea faţă de aproapele şi dragostea faţă de Dumnezeu.dsc_8688-large

“Un duhovnic trebuie să aibă dragoste. Dragoste faţă de aproapele lui. Dacă nu îl înţelegi pe cel care vine la tine şi eşti aspru cu el, poţi să îl pierzi. Eu asta am învăţat de la toţi duhovnicii pe care i-am cunoscut. Şi primul duhovnic mare pe care l-am cunoscut este Isaia Cotârleţ de la Bogdana. Apoi părintele Ioan Iovan de la Recea, părintele Cleopa de la Sihăstria şi părintele Paisie Olaru. La fel, mari duhovnici pe care i-am cunoscut sunt Arsenie Papacioc şi Arsenie Boca”, îşi aminteşte protosinghelul Constantin Postolache.

plumbuita-blog-5-of-5

De părinţii Cleopa Ilie şi Paisie Olaru de la Sihăstria îl leagă o amintire din vremea când lucra la fabrica de conserve din Galaţi. Acolo lucrau mai mulţi călugări şi maici care fuseseră daţi afară din mănăstire. Însă duminica sau sărbătorile se urcau pe biciclete şi plecau în pelerinaje pe la mănăstiri. “Am ajuns şi la Sihăstria şi acolo l-am întâlnit pe părintele Cleopa. Când ne-a văzut, ne-a mustrat puţin. Unde s-au mai pomenit călugări pe biciclete şi maici cu pantaloni? Ne-am mâhnit oarecum că ne-a vorbit astfel. Şi ne-am dus la părintele Paisie. După ce i-am spus că am ieşit din puşcărie, că nu avem voie să purtăm nici măcar haine negre, a deschis braţele, ne-a luat la piept şi ne-a zis: Veniţi dragii mei, călare pe cai, pe biciclete, numai veniţi! Un mare duhovnic. Un om cu o inimă de părinte adevărat”, adaugă în lacrimi, rememorând vremurile grele de atunci, părintele Constantin.

Articol – interviu intitulat „Dragostea stăruitoare învinge întotdeauna“, semnat de Silviu Dascălu, apărut în  Ziarul Lumina – 22 august 2010.