La marginea de nord-est a Capitalei, nu departe de apa Colentinei, înaltata pe un dâmb, se afla Manastirea Plumbuita, monument de arhitectura din secolele al XVI-lea si al XVII-lea. Constructia locasului a fost începuta de Petru Voda cel Tânar (1559-1568). Acest prim ctitor al manastirii era fiul lui Mircea Ciobanul şi al Doamnei Chiajna El începe construcţia mănăstirii in anul 1560, care va fi terminata de succesorii la tron: Alexandru al II-lea Mircea (1568-1577) si Mihnea Turcitul (1577-1583; 1585-1591) În 1585, acesta închină aşezământul mănăstirii Xiropotamu, de la Muntele Athos.

Numele de Plumbuita i-a fost dat de localnici, datorită faptului că biserica a fost multă vreme acoperită cu tablă de plumb. Una din legende spune că numele de Plumbuita vine de la faptul că Matei Basarab, având nevoie de ghiulele în timpul luptei, a dat la topit acoperişul de plumb al mănăstirii pentru a le fabrica. Altă legendă spune că bătălia lui Matei Basarab cu Radu Iliaş, care a avut loc sub zidurile mănăstirii, a fost atât de aprigă, încât mulţimea de ghiulele căzute pe acoperişul bisericii, topindu-se, a dat acoperişului un luciu de plumb.

Mănăstirea devine un monument de referinţă pentru istoria culturală a Bucureştiului, începând de la sfârşitul secolului al XVI-lea. În 1573, se înfiinţează aici prima tiparniţă din Bucureşti, prin grija voievodului Alexandru al II-lea Mircea şi a soţiei sale, Ecaterina Salvarezzo. Aceasta este a treia tiparniţă înfiinţată în Ţara Românească. În 1582 apar aici primele cărţi tipărite în Bucureşti: două Tetraevangheliare şi o Psaltire (din care se păstrează numai un fragment, în Biblioteca Naţională din Sofia).

Biserica suferă mari distrugeri în 1595, iar în 1614 este grav afectată de un incendiu. Ajunge în forma sa actuală la a doua rectitorire, din anul 1647, când biserica este rezidită din temelii din porunca domnitorului Matei Basarab, după modelul ctitoriei lui Radu cel Mare de la Dealu, pentru a comemora victoria din 1632 împotriva turcilor. Atunci i se adaugă Casa Domnească şi este întărită cu ziduri mari de apărare.

Biserica mănăstirii, are plan triconc, cu turla pe naos, şi prezintă atât caractere arhitecturale tipic munteneşti, cât şi ancadramente de tip gotic la ferestre, care evidenţiază influenţa arhitecturii moldoveneşti. Are ziduri foarte groase, de aproape un metru.

Începând cu secolul al XIX-lea, mănăstirea traversează o lungă perioadă de decădere. Cutremurul din 1802 afectează grav mănăstirea şi clopotniţa. Acestea sunt reparate ulterior de egumenul Dionisie din Ianina, fost egumen al Mănăstirii Xiropotamu de la Muntele Athos.
În timpul Revoluţiei de la 1848, fără acordul autorităţilor bisericeşti, mănăstirea este transformată în închisoare politică. În luna octombrie 1848, autorităţile vremii arestează şi încarcerează în beciurile de la Plumbuita o parte din capii Revoluţiei.

Odată cu secularizarea averilor mănăstireşti, în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, toate averile mănăstirii trec în proprietatea statului. Mănăstirea este părăsită, fiind transformată în biserică de mir. Plumbuita decade si ajunge in ruina pentru o lunga perioada de timp.

Între 1933-1940 manastirea a fost supusa unor restaurari serioase conduse de Comisia Monumentelor Istorice. Acest proiect nu este dus la bun sfarsit, restaurarea fiind reluata in anul 1953 si terminata prin grija Patriarhului Justinian în 1955. Manastirea a fost tarnosita in data de 24 iunie 1958, staret fiind Parintele Arhimandrit Sofian Boghiu.

Mănăstirea Plumbuita este un cunoscut si apreciat centru monahal, un loc de rugaciune si comuniune al credinciosilor care vin aici pentru a cauta linistea si binecuvantarea lui Dumnezeu.

Manastire Plumbuita are o obste care se afla sub obladuirea duhovniceasca a Parintelui Protosinghel Justin Bulimar.